DRUMUL ULTIMEI ZI CĂTRE CEA DINTÂI

”Orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare străine; a avea la îndemână cupeaua unui tren, roatele unei trăsuri sau picioarele unui cal înseamnă a merge șezând și a vedea numai ceea ce ți se dă, nu însă și tot ce ai voi.”

Calistrat Hogaș – ”Amintiri dintr-o călătorie”, din volumul ”Pe drumuri de munte”

 

Reflectez de câteva zile asupra unui titlu: Avatarurile conștiinței de sine. Ar fi vorba de un titlu pentru o serie de articole, care mi-a venit în minte după ce am rememorat, împreună cu și pentru cititorii Matricea, istoria ajunsă minoră a grevelor minerești din Valea Jiului. Avataruri ar avea aici sensul de transformări succesive prin evenimente care au marcat România și pe români începând cu fondarea Regatului și care, într-un fel sau altul, au contribuit la ceea ce suntem noi astăzi și, cel mai probabil, vor continua să ne modeleze construind implicit România de mâine.

Mă gândeam la aceste lucruri în timp ce peroanele Gării de Nord fremătau de mulțimea călătorilor în care grupul nostru se integrase organic, revendicându-și dreptul la propria-i călătorie și începând să scrie o istorie împreună, pe care mai apoi am decis (eu, fără să mă sfătuiesc cu ceilalți membri ai grupului) să o pun sub un semn inițiatic: călătoria ultimei zi către cea dintâi. Cum adică, de ce așa și nu altminteri, am să dezvălui la sfârșit.

Nu am fost un grup alcătuit la întâmplare, ci emanația unei comunități care ne include și de la care ne revendicăm de fiecare dată când avem ocazia, așa că formăm un tot de multe ori fără să ne dăm seama, acționăm sinergic și pentru mine acesta este un excelent motiv să consemnez în însemnările pe care le fac că tocmai privesc spre unul din avatarurile conștiinței noastre de sine, atât individuală, cât și colectivă.